N A U F R A G I A Ţ I I

De mult timp îmi doream să pot merge să vizitez Africa, să văd cum trăiesc oamenii de acolo, să experimentez modul lor de viaţă. Dar oare cât de puternică să fi fost dorinţa?... Acest lucru urma să-l aflu în scurt timp, când avea să mi se ofere „şansa vieţii mele”.

         

Pe la începutul verii am primit uimitoarea veste că am loc lângă un grup format din cercetători americani şi ruşi. Două săptămâni mai târziu eram deja pe unul din marile aeroporturi ale lumii, gata de a pleca într-o expediţie de neuitat. M-am întâlnit cu cercetătorii, oameni care nu mă cunoşteau şi pe care nu îi cunoşteam, iar mai târziu avea să aflu că nici ei nu se cunoşteau  unii pe ceilalţi.

Când am ajuns în avion am observat că mai sunt şi alţi pasageri care au aceeaşi destinaţie cu a noastră. Ne-am ocupat locurile, iar în scurt timp avionul a rulat de-a lungul pistei. Cu toţii eram relaxaţi şi convinşi de faptul că vom ajunge cu bine la destinaţie; nimeni nu bănuia însă nimic în legătură cu adevăratul loc în care avea să ajungă acel avion după aproximativ zece ore de zbor. Însă ceea ce urma să ni se întâmple avea să însemne pentru unii dintre noi o adevărată descoperire, dar, din nefericire, pentru alţii avea să însemne sfârşitul.

La un moment dat am auzit o voce care ne spunea să ne punem centurile deoarece trebuie să aterizăm de urgenţă. Am simţit cum pierdem altitudine şi cum avionul se apropie tot mai mult de pământ. Din cauza vitezei dobândite în cădere, la contactul cu solul pilotul nu a mai putut controla aeronava. S-a auzit o bubuitură puternică şi am simţit cum totul se năruie. Pentru ceva timp, nu ştiu exact cât, nimeni nu a mai văzut, auzit sau simţit ceva; eram cu toţii ca într-o transă. Când ne-am trezit din şoc am realizat că avionul a aterizat forţat. Dar unde?... Ne-am uitat în jur şi am observat că era un fel de pădure tropicală. La zece minute de mers în direcţia S-E de la locul unde s-a oprit avionul, am dat de nisip apoi apă, apă cât vedeai cu ochii. Când am văzut că la orice margine ieşeam găseam tot apă, ne-am dat seama că era de fapt o insulă. Dar cum se numea acea insulă şi ce fel civilizaţie avea?... Mai târziu, după ce am făcut bilanţul catastrofei, am încercat să evaluăm şansele de a pleca de acolo, iar primul lucru a fost să consultăm hărţile şi să verificăm gradul de defecţiune al avionului. Am descoperit că insula pe care ne aflam nu a fost detectată nici de sistemul GPS al aeronavei şi nici nu se afla pe hărţile găsite la pasageri. Ştiam doar că ne aflăm undeva la jumătatea distanţei dintre Africa şi America de Sud, după explicaţiile primite de la copilot, singurul membru al echipajului care a rămas în viaţă, dar care nu a supravieţuit mult timp, decedând spre sfârşitul zilei. Am încercat să cerem ajutor prim mijloacele de emisie-recepţie ale avionului, dar nu a fost posibil, iar telefoanele mobile nu aveau semnal.

Ceea ce ne-a descurajat a fost faptul că din o sută, câţi eram la decolare, mai rămăsesem acum doar şaptezeci şi doi.

Norocul nostru a fost că una din condiţiile impuse pentru a putea merge în această croazieră, a fost cunoaşterea limbilor franceză şi engleză, deoarece se presupunea că în multe zone ale Africii întâlnim vorbitori de limbă franceză sau engleză, fie ei membri ai unor organizaţii internaţionale de ajutorare a populaţiei din lumea a treia, fie locuitori ai regiunilor foste colonii franceze sau engleze. Aşa am putut afla unul despre altul de unde unde venim, care este scopul călătoriei pentru fiecare dintre noi şi cu ce am putea contribui, fiecare în parte, la o bună convieţuire până la momentul în care ne vom putea întoarce în lumea civilizată.

Am aflat că printre noi se aflau medici, ingineri, doctori în drept sau ştiinţe politice şi chiar foşti membri ai armatei, demnitari politici sau conducători militari.

Savant, doctor, sau orice profesie ai fi avut în lumea civilizată, acum toţi trebuia să fim uniţi pentru a putea supravieţui.

Dacă majoritate dintre noi nu ne vedeam în postura de a trăi în sălbăticie, cu toţii ne puteam supune unor reguli de convieţuire şi fiecare dintre noi era educat spre a respecta drepturile celui de lângă el. De aceea am convenit să propunem şi să supunem la vot un set de reguli care să ne ajute să putem convieţui până la ivirea posibilităţii de a ne întoarce în lumea civilizată.

Toţi cei care am supravieţuit ne simţeam ca înviaţi din morţi, iar unii dintre noi chiar am spus că ne-am născut a doua oară, fapt ce ne-a făcut să credem că suntem pe un tărâm al reînvierii şi ne-a determinat să numim acel loc „Insula Reînvierii”.

Ca primă regulă a şederii noastre pe Insula Reînvierii a fost identificarea surselor de hrană şi a plantelor care ne-ar putea ajuta în ameliorarea stării de sănătate a celor cu afecţiuni, dar nu s-a pierdut din calcul nici evaluarea posibilităţilor e a ne întoarce în lumea civilizată. Astfel, cei care aveau cunoştinţe în domeniul mecanicii şi electronicii au încercat să repare aparatul de zbor şi mijloacele de comunicare.

Cei mai tineri şi în puetere trebuiau să facă rost de hrană, apă şi lemnde pentru foc, iar medicii împreună cu cei trei specialişti în ştiinţe botanice trebuiau să se ocupe de starea noastră de sănătate.

A doua zi am hotărât să alegem dintre noi pe cei care să ne conducă şi care să fie capabili să ia decizii în ceea ce priveşte întregul grup. Experţii în drept, foştii oameni politici şi foştii conducători militari, mai precis un grup de douăzeci de persoane, au fost aleşi de noi ceilalţi să formeze un parlament. Două zile mai târziu aceştia ne-au propus spre dezbatere un set de reguli pe care l-au numit sugestiv „Legea Fundamentală de Convieţuire pe Insula Reînvierii”. Era prima constituţie adoptată pe insulă...

După cinci zile de şedere pe insulă, cadavrele celor decedaţi au fost scoase din epava avionului şi îngropate pentru a nu deveni un focar de infecţie şi boli pentru cei rămaşi în viaţă.

Deoarece nu se ştia religia celor decedaţi, un supravieţuitor care a afirmat că este preot catolic şi dorea să ajungă la o misiune din Somalia, a citit câteva pasaje din Biblie şi a făcut cruci din lemn pe care a scrijelit cu un briceag numele după paşapoarte a celor decedaţi şi le-a pus la morminte.